de Paul Gorban
Un înger împletindu-şi aripile strigă
Spre cerul ce-i parfumează penele
Ca şi cum, şi-ar revolta credinţa,
Ca şi cum ar vrea să-şi ceară
Iar, minunea de a mai minţi femei,
Ca şi cum singurul ar fi
Intre miile de ochi cu doar
Două sprâncene… ce nu cad.
Acolo, unde toate merg spre dragoste,
Unde corbul bea lapte de cuc,
Acolo, unde copiii cu sâni şi cu barbă
Se joacă de-a îndrăgostiţii,
Chibzuieşte – aripatul alb – să treacă,
Uşor, uşor ca să nu cadă.
Dacă aş fi eu, Dumnezeu, nu aş face nimic
Să-i opresc pe copiii cu sâni şi cu barbă
Din bucuria ce sărută pene,
Pentru că iubirea lor trece moartea.
Nu m-aş mira că îngerii mei
Îşi împletesc aripile strigând ca nebunii,
I-aş lăsa să mai mintă femei
Atâta timp cât sprâncenele nu cad.
Niciun comentariu până acum.
nici un comentariu până acum
Comentarii RSS URI identificator TrackBack
Lăsați un comentariu
