IMAGINI ALE COPERŢILOR ŞI A SEMNULUI DE CARTE

Anunțuri

PREFAŢĂ (Ciprian Iulian Şoptică)


Motivul, sau mai degrabă gestul de a sta de vorbă despre îngeri aşa, „la taclale”, cum îşi doresc cei doi autori Radu Vasile Chialda şi Ramona Elena Bratu, mi se pare, cel puţin din punctul de vedere al unui simplu cititor, de-a dreptul incitant şi, de ce nu, chiar necesar. Ca să mă exprim în termenii cărţii, aşa cum Radu Chialda s-a exprimat în Cuvânt înainte al cărţii, am primit, şi asta trebuie să recunosc, dificila povară a unei noi chei: cea a unei interpretări responsabile a cărţii de faţă. O carte ispititoare din mai multe puncte de vedere! O dată subiectul ei: un dialog deschis pe tema îngerilor, şi apoi ineditul elaborării ei. Vom găsi înlăuntru o multitudine de genuri ale creaţiei literare: de la stilul epistolar şi jurnalistic din capitolul Jurnalul de primăvară, la povestire, teatru, legendă, mit, eseu, descriere şi chiar prozo-poem în capitolele ulterioare. Chiar dacă avem de-a face cu doi autori care încearcă să răspundă reciproc la provocări chemând totodată pe fiecare posibil cititor la dialog, vom vedea cât de bine se integrează amândoi în jocul interpretării şi al imaginarului, cum unul îl impulsionează pe celălalt întru continuarea dificilei incursiuni în lumea angelică.
Expresia „la taclale”, folosită în titlul cărţii, vădeşte, bineînţeles, o recunoaştere implicită a faptului că dialogul despre fascinanta lume a îngerilor (care pe parcurs devine chiar şi monolog, la ambii autori), este doar o descătuşare reciprocă a imaginaţiei, deci un act reflexiv şi pur subiectiv. Pledoaria pentru o metafizică a cheii este astfel o pledoarie pentru o nouă speranţă şi încredere în propria Forţă, chiar dacă „Forţa îţi este slăbită” (p. 28). Este vorba despre Forţa încrederii şi speranţei, şi, de ce nu, forţa vieţii care într-un mod neaşteptat devine chiar personaj cheie în prima legendă despre îngeri, a lui Radu Chialda, Legenda Angelofagului povestită de el însuşi. Aici avem de-a face cu Forţa creatoare a imaginaţiei, cu însăşi libertatea spiritului manifestată inconştient în lumea arhetipală a gândurilor, ideilor, năzuinţelor, dorinţelor, sentimentelor, emoţiilor, trăirilor etc.
În ciuda subiectivităţii, uneori declarate, cei doi autori, puşi pur şi simplu la taclale despre îngeri, par a fi în afirmaţiile lor cât se poate de serioşi şi chiar încrezători. Acelaşi sentiment de relativă încredere îl manifestă autorii faţă de realitatea existenţei îngerilor, fie că aceştia sunt îngeri păzitori, hexo-înaripaţi, îngeri cu părul creţ sau îngeri coloraţi, după cum sunt descrişi, spre exemplu, în piesa de teatru a lui Radu Chialda, Trenul cu îngeri. În capitolul doi, intitulat sugestiv Locul îngerilor mei, găsim, totuşi, o uşoară tentă de obiectivare, în special în clasificarea de tip kantian a îngerilor realizată de Radu Vasile Chialda, clasificare ce reflectă universul mitico-religios al autorului însuşi, deci, o angelologie personală. Lucru evidenţiat şi prin folosirea pronumelui posesiv „mei”, din titlul capitolului. Dacă Radu Chialda vorbeşte despre categorii de fiinţe ce reprezintă orizontul său mitico-religios, la Ramona Bratu criteriul de clasificare nu mai este unul de tip ontologic (ce presupune o categorisire de fiinţe reale sau imaginare), ci unul de tip etic. Criteriul ei de clasificare fiind nivelul de spiritualitate al fiinţelor, sau, după cum ea însăşi afirmă, „ierarhizarea mea derivă, în principiu din simplul act al contemplării omenirii în peisajul social” (p. 76).
Revenind la metafora cheii, pe care Radu Vasile Chialda o introduce poetic în deschiderea dialogului, aproape ca o intrigă a acestuia, găsim în mod surprinzător că aceasta este de fapt „esenţa unui secret, care face ca acesta să ne fie revelat” (p. 29). Iar mai departe, argumentarea sa trece într-un registru hermeneutic personal, care rezumă de fapt firul argumentativ al explicării „metafizicii cheii”: „Un om cu sufletul întru credinţă ne-ar spune în simplitatea gândirii lui religioase, şi pe bună dreptate ar trebui să-l credem, că aceste chei nu sunt altceva decât un mănunchi plin de haruri şi harisme pe care Dumnezeu ni le-a dat încă de la conceperea noastră ca fiinţe umane, apoi prin naştere (intrare-în-lume) şi prin Taina Sfântului Botez.” (pp. 29-30). Argumentaţia se desfăşoară astfel în orizontul cultural creştin. Şi acest lucru este valabil la ambii autori. Dialogul despre îngeri nu depăşeşte în general cadrul de desfăşurare al universului imaginar, ansamblul arhetipal generat de libertatea inconştientului colectiv fiind eminamente creştin.
Pe acest fond arhetipal comun, al celor doi parteneri de discuţie, cel preponderent creştin, se mai adaugă, totuşi, amprenta specifică fiecăruia. La Ramona Bratu abundă, spre exemplu, lirismul pur, uneori manifestat profund la nivel sentimental, emotiv. Acest lucru îl remarcăm în special în: Mă încânta bătăile lor din aripi, O mângâiere neaşteptată, Lacrimă de înger, Martori şi vise, dar şi în celelalte. Universul lingvistic al scrierilor sale abundă de figuri de stil: „gânduri zburdalnice”, „îmi tulbură fiinţa”, „imperiul inspiraţiei”, „jocul îngerilor mei”, „galop plin de seninătate şi de gânduri” „lumea fâlfâitului aripilor de îngeri” în Impulsul cheii, sau „labirint al neştiinţei”, „năpădirea abundentă a spaţiului terestru” în Mă încânta bătăile lor din aripi. Întâlnim chiar adevărate descrieri cu un caracter liric exuberant: „soarele mustea de lumină curată”, „parc încărcat de verdeaţă şi alei plină cu flori îmbobocite”, sau expresii poetice care denotă o profundă trăire la nivel emoţional: „pentru câteva clipe am simţit că sunt atât de uşoară şi gata să zbor”, sau „descărcată de orice povară a gândului” în O mângâiere neaşteptată.
De asemenea, în Gânduri răzleţe găsim adevărate poeme în proză, de o remarcabilă fineţe şi subtilitate emoţională: „mă seacă dorul de înălţime”, „vreau să fiu atinsă de un zbor de îngeri”, „mă intrig la fiecare pas de indolenţă sau neînţelepciune a vreunuia”. Toate exprimă raportul autoarei cu rigiditatea şi sufocanta lume. Analizate din perspectiva lirismului, avem de-a face cu binecunoscuta, implacabila relaţie eu-lume, relaţie des invocată în poezia romantică. Găsim în această scriere, adevărate sentinţe şi reflecţii având caracter de-a dreptul normativ, chiar uşor imperativ: „Starea trebuie să se schimbe, lucrurile necesită în mod imperativ să-mi sugereze transformare”, sau „de prea mult timp nimeni nu-şi mai ascultă sufletul”, iar cel mai sugestiv mi se pare fragmentul: „A nega sufletul şi glasul său, prin asociere a nega dorinţa de comunicare cu Divinitatea şi prezenţa îngerilor este direct proporţional cu dezminţirea şi disoluţia fiinţei tale. Fiinţăm într-o devenire la care martori ne sunt până şi îngerii.” (p. 86).
Putem uşor distinge, de asemenea, anumite stări oarecum paradoxale, prin care autoarea trece în devenirea sa sufletească, de la exclamaţia de-a dreptul pesimistă: „Ce pustiu existenţial s-ar întinde atunci peste omenire!” (p. 88), la un optimism solar, în care sentimentul dominant este nădejdea, speranţa, iubirea. „Mă leg din nou de speranţă şi aştept cuvinte vibrând la strigătele sufletului meu. Până atunci stau cu aripile întinse” (p. 85). Alteori, putem găsi chiar un dialog deschis între autoare şi interlocutor, care poate fi chiar cititorul. Acest lucru îl remarcăm în special în Martori şi vise: „simte cerul, apropie-te de el şi îndrăzneşte în experimentarea viselor”, sau în fragmentul în care autoarea invită efectiv cititorul să participe la experimentul visului: „Rămâi inert, observi realitatea, eşti înconjurat de ea, dar tu eşti absent” (p. 61). Acest fragment pare a fi un fel de lecţie de visare, sau mai exact, un exemplu de tehnică a visării: „lasă trupul fără vlagă, iar creierul este golit de orice proces al gândirii” (p. 61). Autoarea foloseşte adesea, în acest context, persoana I plural, tocmai pentru a reuşi cooptarea cititorului la vis şi la visare: „Mai interesant, visăm mereu acelaşi vis; îl trăim, ne deşteptăm izbiţi de adevărul realităţii înconjurătoare, iar la o nouă chemare a sa într-o experimentare ne lăsăm copleşiţi de el” (p. 62).
În capitolul Îngerii sunt coloraţi, Ramona Bratu, în intervenţia ce i se cuvine în cadrul incitantului dialog despre îngeri, ne cheamă la un nou experiment. Dacă în Martori şi vise experimentul era visul şi visarea, în Să fie vorba doar de forme de lumină? experimentul este, de data aceasta, un exerciţiu de imaginaţie în planul creaţiei plastice, şi anume o lecţie de pictură. Teza sa este că orice sfidează sau acoperă lumina devine „un simbol al maleficului” (p. 97). „Rămâne să vedem cât putem rezista noi alături de îngeri, învăluiţi în această lumină pură” (p. 97). Exerciţiul acesta arată deci ca o provocare posibil de realizat de vreme ce „după o jumătate de veşnicie reuşesc cumva să ivesc câţiva îngeri pe pânza mea” (p. 96). Într-o adevărată bucurie a luminii, inundată de o meditaţie solară prin excelenţă, Ramona Elena Bratu rezumă aproape confesiv: „m-am consolat doar cu gândul că experimentul meu a fost unul original… prea multă lumină adâncă, râuri nesecate de lumină în diferite spectre şi reflecţii mi-au încântat privirea” (p. 95).
Dacă până acum m-am referit la lirismul pe alocuri exuberant al scrierilor sale, lirism ce devine chiar încercare de prozo-poem, în Gânduri răzleţe, în Mă încânta bătăile lor din aripi, sau în Zborul nostru e dureros precum şi în intervenţia finală Povestea îngerilor parfumaţi cu bucurie, găsim, totuşi, câteva fragmente uşor epice, ca spre exemplu în Lacrimă de înger, unde întâlnim un epic manifestat mai mult în latura sa jurnalistică, memorialistică, epistolară: „astăzi am depus tot efortul pentru a-mi găsi îngerul”. Firul narativ îl putem urmări remarcând verbele la timpul trecut (perfect compus, imperfect, mai mult ca perfect) de cele mai multe ori folosite la persoana I, care este caracteristic stilului memorialistic: „suspinasem”, „l-am pierdut”, „ştiam”, „a început”, „l-am căutat în zadar” etc. De altfel, nu întâmplător capitolul acesta poartă şi titlul inspirat Jurnalul de primăvară. Lacrimă de înger este de fapt povestea dramatică a întâlnirii şi apoi a pierderii îngerului păzitor, care ar putea fi chiar îngerul pur, inocent, al copilăriei, fie copilăria ei, sau a sufletului lumii: „Abia atunci am realizat că de fapt lacrima îngeraşului meu s-a născut din iubirea pură creată la începutul lumii” (p. 54). Cel mai epic text al Ramonei Bratu este însă cel din capitolul Zborul îngerilor noştri, intitulat Aripă lângă aripă. Acest text poate fi considerat chiar o povestire scurtă, el fiind apogeul epic al autoarei în acest context al taclalei despre îngeri. Epicul se vădeşte mai ales prin combinarea modurilor de expunere: dialogul, monologul, descrierea, tocmai pentru a contura tensiunea poveştii răzvrătirii îngerilor împotriva oamenilor:
„– M-am gândit că ar fi bine să imităm şi noi, îngeraşii, ceva din acţiunile pământenilor, poate aşa veţi înţelege mai bine mesajul nostru ceresc.
– Nu prea înţeleg mare lucru. Oricum, vorbirea voastră este întotdeauna plină de tâlc şi învăţătură.
– Învaţă răbdarea şi vei vedea lucrurile adânci!… Până atunci poţi să-mi împrumuţi maşinăria aceasta, de care văd că nu te mai desparţi?
– Computerul, vrei să spui?
– Da. Computerul… Aşa cum îi spui tu…” (dialog p. 123)
„Deodată mă străfulgeră un gând. Totuşi, ce doreşte să mă anunţe îngerul meu? Parcă mă priveşte îndelung… Să fi greşit iarăşi cu ceva?” (monolog p.124)
„O seară liniştită şi în amorţire… Peste întreg peisajul nocturn alunecă liniştea şi imperioasa argintată lună…” (descriere p.122)
Tot tabloul narativ, în care avem chiar şi un personaj colectiv, „sindicatul îngerilor”, creează admirabil atmosfera tensionată a grevei generale, punctul culminant fiind redactarea şi trâmbiţarea cererilor şi revendicărilor adresate oamenilor. Cererile se rezumă la şapte, iar revendicările la vreo patru. Majoritatea având caracter sentenţios, normativ. Facem trimitere la ele, sugerând faptul că din punct de vedere al construcţiei lor, atât poetice cât şi filosofice, sunt pe bună dreptate remarcabile, impresionante, unele chiar memorabile: „Reclamăm lipsa de mulţumire manifestată de la puiul de om până la cel din urmă suflet” şi „– Nu mai dorim să zburăm printre oameni trişti!” (pp. 125-126). Durerea faţă de nelegiuirile şi lipsa de respect a oamenilor faţă de îngeri, dar mai ales a oamenilor faţă de ei înşişi, reflectă în fapt regretul autoarei faţă de starea actuală a gradului de moralitate şi de educaţie spirituală a omenirii: „pentru ca toţi îngerii să îşi reia activitatea, aşteptăm din partea voastră o schimbare radicală cu privire la cele reclamate” (p. 127).
Dacă scrierile Ramonei Bratu am văzut că sunt mai mult impregnate de lirism, pline de sensibilitate şi pe alocuri aforistice, intervenţiile autorului Radu Vasile Chialda vor fi pe alocuri analitice, determinate de bagajul lecturilor filosofice ale doctorandului în Filosofia Culturii. Ele sunt scrieri reflexive, şi de ce nu, unele se vor dovedi a fi chiar adevărate încercări de construcţii de sistem filosofic (sau metafizic), ca de exemplu: Pledoarie pentru o metafizică a cheii, sau, în mod special, intervenţia sa din capitolul Locul îngerilor mei, intitulată Unde locuiesc îngerii? Metoda chestionării şi a încercării de a răspunde printr-un dialog deschis, constructiv, la aceasta este cunoscută în filosofie sub numele de dialectică. Chiar dacă autorului nostru i se pare o întrebare de-a dreptul sâcâitoare întrebarea de mai sus, dacă porneşte de la premisa că „totuşi, unii oameni mai au imaginaţie”, el poate obţine un răspuns cert: „îngerii trăiesc acolo unde le dăm voie”. (p. 66)
În acest context, la fel ca şi partenera sa de dialog, Radu Chialda propune un exerciţiu de imaginaţie, prin care să se dea o soluţie la întrebarea „unde locuiesc îngerii?” Pornind astfel de la modelul celei mai bune lumi posibile a filosofului modern Gottfried Wilhelm von Leibniz, Radu Vasile Chialda propune un model tri şi cvadridimensional al lumilor posibile, realizând totodată un model personal de clasificare a categoriilor de fiinţe, conforme cu orizontul său mitico-religios. Un model pe care-l explică oarecum conştiincios prin grafice, tabele şi, desigur, argumente lămuritoare. În acest sens, Radu Chialda recunoaşte că nu posedă „adevărul despre totalitate şi întreg în ce priveşte universul” şi nici nu doreşte să revoluţioneze „deja existentele teorii despre univers”, pentru el această încercare „este o părere proprie şi atât” (p. 62).
Caracterul reflexiv, analitico-filosofic al scrierilor sale îl mai putem afla şi în eseul Locul cu îngeri. Aici găsim o frumoasă descriere a lumii îngerilor, o descriere limpede şi curată în sensul că libertatea imaginaţiei se împleteşte formidabil cu stricteţea analitică, şi, ceea ce era de aşteptat, aşa cum am mai sesizat, cu o descriere foarte apropiată de viziunea creştină. Redăm aici câteva fragmente pentru a ne lămuri: „Aceeaşi reţetă o urmează toţi: fac abstracţie de orice limită raţională şi pornesc pe drumul descrierii acestui loc, atributele de bază având mereu caracter pozitiv, şi au drept referinţă numai ce este bine sau ce este bun… Totul este în această lume controlat de ordine, „PERFECŢIUNE”, iar aspectul este descris după modelul grădinii Raiului” (p. 81), sau „Nu ştim câţi îngeri există acolo în lumea lor, dar se pare că este un LOC destul de mare” (p. 82).
O descriere de-a dreptul plastică, demnă de o adevărată portretistică a imaginarului angelic aflăm în următorul fragment al aceluiaşi text: „primii îngeri sunt îmbrăcaţi în haine albe, simple, lungi, iar cu cât înaintăm, îmbrăcămintea lor capătă câte un accesoriu, ca element care distinge ierarhia, funcţia, gradul şi importanţa” (p. 83). Găsim, de asemenea, informaţii despre modul de vorbire al îngerilor, despre felul limbii lor, despre gesticulaţie, mimică şi de modul de raportare a lor la timp şi la lumina divină: „Limba lor nu este auzită dar poate fi înţeleasă… Pe îngeri nu îi vezi niciodată să mănânce şi să bea… Ei nu ascultă muzică şi nu au nici un fel de plăceri… Nu se supun timpului, astfel că ce fac ei este o activitate veşnică” (pp. 83-84). Toate acestea sunt exemple prin care autorul încearcă, prin simplul efort imaginativ, să zugrăvească o lume personală a îngerilor şi, totodată, să dezvăluie intimitatea lumii angelice aşa cum crede el. Acest efort imaginativ îl întâlnim şi în capitolul Îngerii sunt coloraţi, unde găsim scris faptul că „un înger albastru poate fi şi alb, însă şi în galben îi stă bine” (p. 90), însă nu uită a atrage atenţia că „îngerii nu sunt nici negri, nici gri” (p. 91).
Teologic, am putea spune, citind textul cu atenţie, că autorul refuză antropomorfizarea angelică, în schimb, acceptă reprezentarea androginică a îngerilor, aşa cum reiese din tradiţiile iconografice, care „conferă cel mai bine îngerului imaginea unui androgin” (p. 94). De asemenea, o descriere interesantă a lumii angelice o găsim şi în Îngerii despre care îmi place să vorbesc. Teza de la care porneşte, având ca premisă principală admiterea existenţei Lui Dumnezeu din disciplinele teologice, este că „Sobrietatea şi stricteţea „clasei” funcţiilor divine sau fiinţelor scrise cu majuscule, iradiază întotdeauna ereditar dinspre Trinitate către toate nivelele Divinităţii şi apoi se divide la toţi cei care cred în existenţa veşnică” (p. 29). Găsim, aşadar, o adevărată teogonie, sau mai bine spus o angelogonie, care încearcă să nu depăşească pe cât posibil orizontul arhetipal al creştinismului. Lucru mult mai bine conturat de altfel, în aparent bizara sa povestire Legenda angelofagului povestită de el însuşi. Totuşi, „eu nu vreau să demonstrez existenţa îngerilor, ci doar să rămân mut în faţa acestor fiinţe extraordinare” (p. 40), exclamă Radu Chialda în Îngerii despre care îmi place să vorbesc. După părerea mea, acesta este exact sentimentul mirării, caracteristic filosofilor, care nu au pretenţia de a migra dogmatic prin nu ştiu ce teologie a vreunei religii anume. Acest sentiment al mirării recunoaşte limita gândirii, dar nu îngrădeşte libertatea imaginaţiei.
Lucru, de altfel, pe care Radu Vasile Chialda îl va aplica în capitolul final Mituri şi legende despre îngeri prin două povestiri fantastice. Prima, intitulată Legenda angelofagului povestită de el însuşi, atinge pe alocuri bizarul, chiar absurdul, prin încercarea uşor forţată a autorului de a personaliza concepte abstracte precum: „Nimicul”, „Primul Mare Metafizician”, „Primul Mare Fizician”, „Primul Mare Arhitect”, „Forţa”, „Fiul Primului Mare Arhitect” etc. Toate aceste personaje-concepte au semnificaţii adânci în diferite sisteme şi structuri de gândire, cum ar fi, spre exemplu, creştinismul cu Sfânta Trinitate, care în legenda lui Radu Chialda este reprezentată prin personajele: „Primul Mare Arhitect”, „Fiul Primului Mare Arhitect” şi „Forţa”, sau o altă variantă interpretativă care ar fi: „Primul Mare Metafizician”, „Primul Mare Fizician” şi „Forţa”. Tot un echivalent în mitologia şi gândirea creştină reprezentând dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu, care este „Fiul Primului Mare Arhitect”. De asemenea, legenda unei cetăţi divine apocaliptice, de genul Ierusalimului Ceresc, Împărăţiei Cerurilor etc, devine aici echivalentul legendarului mit al Atlantidei. Mai putem găsi şi mitul căderii îngerului Lucifer din lumina divină, devenit aici legenda „Primului Mare Diavol”. Pe de altă parte, într-un mod aproape inconştient, autorul foloseşte concepte-personaje, pe care le combină în propria sa legendă, cu un scop ironic, desigur, anume legenda sau, mai degrabă, ideea „Primului Mare Arhitect”, cunoscut ca fiind Dumnezeul anumitor secte gnostice, sau chiar al anumitor loji masonice.
Legenda izbăvirii omenirii de uitarea sensului primordial al existenţei, care devine în scrierea lui Radu Vasile Chialda o adevărată istorie a memoriei conştiinţei umane, este, după o anume hermeneutică radicală lucid afirmată, ca o legendă aproape post-modernă, întrucât ironizează în scop constructiv totuşi, şi nu distructiv (cum greşit au înţeles unii post-modernitatea) atât cosmogeneza, cât şi antropogeneza biblică din Vechiul Testament, dar şi semnificaţiile soteriologice (ce ţin de mântuire) din Noul Testament. Un rol central în toată legenda sa îl ocupă „Forţa”, care ţine în legământ sfânt atât iubirea dintre Adam şi Eva, cât şi legătura nealterată dintre Dumnezeu Creatorul (Primul Mare Arhitect) şi creaţie: „Având Adam femeie şi fiind astfel fericit, Forţa crescuse puternic în el”, „Forţa veghea asupra tuturor şi îi proteja” (pp. 132-133). Despre o asemenea forţă demiurgică autorul anunţă încă de la început, prin „pledoaria” sa „pentru o metafizică a cheii”. Dacă pomul cunoaşterii Binelui şi Răului are semnificaţiile sale în legenda cosmogonică din cartea Facerii, în Legenda angelofagului povestită de el însuşi, pomul este „rodul cunoaşterii nesătule”, afirmaţie care analizată la sânge înseamnă clar o aluzie, mai mult inconştientă aici, la mişcarea gnostică, adică trimite uşor către o metafizică a cunoaşterii oarecum necreştină, mai ales că această „cunoaştere nesătulă”, „va abate asupra sa timpul şi istoria, trecerea şi petrecerea, hazardul şi frământările, păcatul şi conştiinţa” (p. 133).
Dualismul gnostic se rezumă schematic la perechea „Primul Mare Arhitect” – „Primul Mare Diavol”, Omul fiind cel care se interpune în disputa celor două tabere, ambele căutând să-l câştige de partea lor. Povestea alungării lui Adam din Eden, aşa cum apare ea prezentată în varianta legendei lui Radu Chialda, ne duce cu gândul la o fenomenologie a fiinţei aparţinând filosofului Martin Heidegger: „L-a luat pe Om, l-a scos în afara Edenului şi l-a aruncat-în-lume”. „L-a scos din grădina nemuririi, i-a dăruit o traistă plină cu haruri şi l-a aruncat-in-timp.” Expresiile aruncat-în-lume şi aruncat-în-timp ţin de o tradiţie gnostică a gândirii moderne ce culminează cu Fiinţă şi Timp a lui Martin Heidegger, sau cu Căderea în timp şi Demiurgul cel rău, a lui Emil Cioran. Pentru a înţelege mai bine intenţiile implicite, dar probabil afirmate lucid, ale autorului, se cere o analiză mai adâncă de genul exegezei fractalice propusă de Ioan Petru Culianu, în Gnozele dualiste ale Occidentului. Acest lucru cere însă exigenţa unor specialişti în domeniu.
Legenda angelofagului povestită de el însuşi are deci, pe lângă o cosmogonie, antropogonie şi soteriologie proprie, de asemenea, şi o escatologie proprie. O escatologie optimistă, totuşi, întrucât „Forţa este puternică în familia sa, căci trebuie să înveţe urmaşii să mânuiască forţa şi să i se închine cu plecăciuni adânci”. Scopul soteriologic al venirii „Fiului Primului Mare Arhitect” este să „aducă speranţa în regăsirea individuală a pierdutei Atlantide” (p. 135). Tot „Fiul Primului Marelui Arhitect” este şi cel care le revelase oamenilor lumea îngerilor… pentru a le fi îndrumători” (pp. 135-136). Îngerii sunt mărturia pactului dintre „Fiul Primului Mare Arhitect” şi „Om”. Legenda Atlantidei individuale ne duce cu gândul la Împărăţia Cerurilor din inima noastră, sau la Ierusalimul Ceresc, Cetatea Soarelui, şi reprezintă o utopie personală, uşor absurdă pentru cei neiniţiaţi în tainele şi misterele diferitelor religii, idei şi credinţe. O încercare asemănătoare în istoria literaturii române o face Urmuz prin Pâlnia şi Stamate. O analiză comparativă a celor două texte va demonstra, totuşi, că textul lui Radu Chialda este ceva mai clar, firul narativ fiind mai lucid construit. Se pare că o contribuţie majoră au avut-o aici ideile din arhi-cunoscutele filmele Star Wars şi Stăpânul Inelelor.
Ce-a de-a doua povestire, Mitul îngerilor cu părul creţ, deşi la o primă lectură pare o poveste pentru copii, ea conţine, totuşi, cheia unei mitologii proprii care se îndepărtează de data aceasta de creştinism, adoptând şi elemente din mitologia nordică, de care autorul este, se pare, vădit ataşat. O povestire bine închegată din punct de vedere epic şi chiar portretistic. Firul narativ este simplu: o familie de uriaşi, ultimii rămaşi pe Pământ, Creţulina şi tatăl ei, Creţul, au menirea de a aduce rugăciunile oamenilor către lumea îngerilor. Rugăciunile sunt prezentate simbolic prin ridichi. Personajele mitologice care apar pe parcursul poveştii sunt: „Mai Marele Îngerilor”, „Creatorul oamenilor”, precum şi anumite oraşe legendare ce trimit la o lume dispărută demult, ca de exemplu: „Oraşul de la Capătul Lumii”, numit şi „Oraşul Uriaşilor”, sau fantasticul „Palat de Cremene”, unde se desfăşoară întreaga poveste a răsplătirii muncii celor doi ultimi uriaşi şi metamorfozarea miraculoasă a lor. „Creţul” este transformat de către „Mai Marele Îngerilor” în „Lordul Zăpezilor şi Fulgilor de Nea” (Moş Crăciun) sau în „Îngerul Bucuriei”, iar Creţulina în „Crăiasa Poveştilor” sau „Îngerul Copilăriei”. Concluzia poveştii, de altfel moralizatoare, este simplă: „Doi uriaşi cu părul creţ au schimbat omenirea” (p. 148).
Apogeul epic îl atinge Radu Vasile Chialda, totuşi, prin piesa de teatru într-un singur act Trenul cu îngeri, din capitolul Îngerii sunt coloraţi. Bine realizată din punct de vedere al construcţiei dramatice, impregnată cu multe didascalii, piesa este reprezentarea umoristică a lumii îngerilor în ipostaze ciudate, bizare, mai ales prin faptul că îngerii sunt coloraţi (alb, verde, galben, albastru, roz), fiecare din ei ocupând poziţii specifice în compartiment. Interesantă este asocierea ironică dintre sigla CFR, şi lămurirea din nota de subsol, Căile Ferate ale Raiului, sau în numirea ironică a lui Dumnezeu de către pasagerii înaripaţi ai trenului cu sintagma Şefu’. Vom observa în această piesă cu caracter experimental în cadrul cărţii de faţă, tendinţa ironică a autorului de a antropomorfiza uşor personajele angelice. De asemenea, de o construcţie epică remarcabilă se bucură şi micro-povestirea din capitolul Zborul îngerilor noştri, intitulată, Zboară! Îngerul meu drag!… Zboară! O povestire impresionantă nu doar prin construcţie, relevată prin îmbinarea cu brio a modurilor de expunere, tocmai pentru a crea efectul de suspans, ci mai ales, prin prezenţa unei atmosfere aparte, care se creează în jurul personajului central, iubitul Abei. Dar şi celelalte personaje secundare (Gopo, Lorenne etc) au un statut bine conturat, menit parcă să construiască evoluţia stărilor tensionate şi bizare prin care trece iubitul Abei în timpul desfăşurării unei banale şi uneori poate chiar cotidiene petreceri tinereşti. Concluzia acestei povestiri, ce poate închega şi mesajul general al cărţii, este că în fiecare din noi există un „înger adevărat”. Căci ce anume poate să reflecte dorinţa iubitului Abei: „– Aş vrea să fiu un înger adevărat” (p. 115), decât că singurul lucru ce îl avem de făcut este să-l descoperim pe acesta.

Ciprian Iulian Şoptică,
Iaşi, 5 februarie 2009

PLEDOARIE PENTRU O „METAFIZICĂ” A CHEII (Radu)

Nu am cum să uit momentul în care am început să scriu primele rânduri despre îngeri. Prima idee era o cheie. A doua oară mă întrebam dacă nu cumva vrei o cheie. Doar mă întrebam… Apoi mi-am dat seama că nu pot doar să mă întreb retoric, ci ar trebui să întreb pe cineva cu adevărat şi chiar să aflu un răspuns. Atunci am început să caut persoana care să vrea această primă idee de la mine. Nu după multă vreme cineva mi-a dăruit propria sa cheie. Nu am avut de ales decât să declar căutările încheiate, căci îmi găsisem cu cine să stau de vorbă despre îngeri, aşa, la taclale. Astfel am început să ne împărtăşim cunoştinţele despre îngeri. Am fost părtaşi la gânduri reciproce şi-am descătuşat împreună imaginaţia.
Orice om are cel puţin o cheie: a secretelor, a succesului şi reuşitei, a inimii lui, cea a casei sale sau de la maşină, ori cheia spre fericire. Şi, de asemenea, orice om este dator să le probeze deschizând uşi, răspunzând provocărilor vieţii. Însă cele mai multe uşi rămân închise chiar dacă avem cheia care se potriveşte. Poate nu avem Forţa necesară de a răsuci cheia în yală. Şi atunci ce facem? Renunţăm? Ne dăm bătuţi şi aruncăm ideea spunându-ne că nu este bună? Că nu putem face faţă unei asemenea provocări? Că nu suntem făcuţi pentru aceasta? Că ne depăşeşte? Că este peste puterile noastre şi plecăm capul resemnaţi? Nu, nu aceasta ar fi soluţia care ne-ar fi de folos. Da, ştiu că sunt nenumărate suflete printre noi, care se aşteaptă la o minune dumnezeiască pentru ca uşile să se deschidă fără a mai folosi vreo cheie! Dar atunci unde mai încape loc pentru speranţă şi încredere în propria Forţă?
Da, este vorba despre speranţă şi încredere. Dar unde le găsim pe acestea două, dacă nu în cei cu care vorbim, cu care interacţionăm, la care ne raportăm şi printre care ne petrecem timpul? Lor trebuie să le dăruim mănunchiul de chei de rezervă de la uşile noastre, lor trebuie să le testăm încrederea, căci numai cei în care ai încredere deplină te vor ajuta să deschizi anumite uşi, atunci când Forţa îţi este slăbită. Dacă dăruieşti o cheie, investind încredere, în primul rând îţi acoperi spatele cu un prieten care te va ajuta la nevoie, iar în al doilea rând, dăruind, nu faci altceva decât un exerciţiu de altruism. Împărtăşeşti credinţa că ce este al tău şi te aşteaptă în spatele uşii închise îi poate fi de folos şi celuilalt.
Ce se întâmplă când ne pierdem cheile!? Nu, nu este o întrebare retorică. Aştept răspuns… La cine apelăm, dacă nu la cei cărora le-am dăruit!? Eu, spre exemplu, am încredinţat câte o copie din fiecare cheie, de la fiecare uşă pe care trebuie să o deschid mai devreme sau mai târziu în viaţa mea, celui pe care îl numesc îngerul păzitor. Mie îmi face plăcere să ofer chei, iar astfel îmi dau o şansă în plus atunci când bat la o uşă închisă. De multe ori m-am opintit cu capul în mâini întrebându-mă de ce nu se deschide o uşă sau alta. Un fost coleg, un bun prieten, care abunda de încredere şi speranţă, spunea mereu cu zâmbetul pe buze: dacă am trecut pragul uşii, atunci am luat examenul. Entuziasmul este regula de bază a păşirii dincolo de orice „prag”. Nu ai cum să uiţi vorbele acestui om dacă structura ta întru credinţă este creată pentru a depăşi orice obstacol al vieţii, pentru a descoperi orice se află dincolo de orice uşă.
Ştim astfel că uşa este un obstacol, pe care trebuie să îl depăşim în acţiunea noastră continuă de a păşi mereu în altă etapă a vieţii. Pragul pe care trebuie să îl trecem este momentul descoperirii a ceea ce ne aşteaptă. Dar ce sunt cheile? Pentru că, prin natura lor primă, în virtutea existenţei şi creării lor, acestea (în calitatea lor de idei) par a fi apriorice oricărei uşi de deschis şi oricăror praguri de trecut. Ca tot ce este aprioric, cheile sunt date pentru ceva aposteriori, întru existenţa a ceva ce este şi trebuie descoperit. Cheia este de fapt esenţa unui secret, care face ca acesta să ne fie revelat. Un om cu sufletul întru credinţă ne-ar spune în simplitatea gândirii lui religioase, şi pe bună dreptate ar trebui să îl credem, că aceste chei nu sunt altceva decât un mănunchi plin de haruri şi harisme (carisme) pe care Dumnezeu ni le-a dat încă de la conceperea noastră ca fiinţe umane, apoi prin naştere (intrare-în-lume) şi prin Taina Sfântului Botez.
Harul, în calitatea sa de dat universal aprioric, face parte din categoria cheilor care deschid suflete, cercetează spiritualităţi şi permit o comuniune în consens şi armonie între oameni. Harurile sunt aşadar nişte chei cu caracter ontologic. Harismele, ca daruri divine, sunt cheile tuturor „uşilor modale”, sunt cheile aflate în potenţialitate care deschid uşi ale tuturor lucrurilor care există, care pot fi în act. Cheile apriorice ne sunt date încă din momentul conceperii fiinţei noastre, pentru că însăşi crearea (conceperea) unei noi fiinţe, ca act uman, este un Har, cel puţin aşa cred eu, iar cheile aflate în potenţialitate le primim în momentul naşterii şi devin potente din punct de vedere ontic prin însăşi Taina Sfântului Botez.
Tatăl meu îmi spunea în momentele în care totul depindea numai de mine, atunci când trebuia să aleg să fac ceva cu adevărat important şi atunci când greşeam în alegerile făcute, că Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă. Şi mare adevăr grăia. Pentru că o cheie, ca expresie metaforică a harismelor, ne este dată, însă, dacă nu ştim când, cum, unde, de ce, pentru ce să o folosim, totul este în van. De fapt, aici se leagă totul. Însuşi Dumnezeu ne împărtăşeşte chei, oferindu-ne harisme. De ce nu am dărui cheile noastre şi altora? Actul împărtăşirii, al dăruirii, este dovada iubirii noastre. La naştere căpătăm prima cheie, numele, aceea a păşirii pragului intrării-în-lume, ca dovadă a iubirii ce ne-o poartă părinţii. Pentru că învăţătorii şi profesorii ne iubesc, la şcoală primim cheile înţelepciunii şi iscusinţei. În adolescenţă învăţăm să iubim cu adevărat şi dăruim în schimbul alteia, cheia sufletului persoanei iubite. Apoi învăţăm să apreciem şi să avem încredere dăruind sau acceptând ideile noastre şi ale altora. La senectute, când ştim deja ce se află dincolo de multe uşi deschise, atunci când ne pricepem cel mai bine să dăruim acelora care încă mai au de păşit multe praguri, o facem tot pentru că îi iubim.
Dacă prima condiţie pentru a avea Forţă să deschidem o uşă este împărtăşirea unor chei persoanelor, în care investim încredere, iar încrederea nu poate surveni în absenţa iubirii, atunci o a doua condiţie ar fi aceea de a alege cui şi când oferim. Dumnezeu, spunea tatăl meu, îţi dă. Cu alte cuvinte, ce Dumnezeu ne oferă, sunt chei apriorice şi necondiţionate de nimic, în afară de Iubirea ce ne-o poartă, de îndată ce ne-a creat întru chip şi asemănare. Dar nu este suficient să avem aceste chei dacă nu ştim să le folosim sau dacă pur şi simplu le ignorăm. De aceea este important să le dăruim când este momentul acelora de care ne leagă o relaţie de iubire. Dacă avem chei, ele nu deschid uşa prin simpla lor prezenţă în traista noastră. Ele trebuie stimulate, cu alte cuvinte, ele trebuie tot timpul scuturate, să ne atragă atenţia asupra existenţei lor. Uşile se deschid abia când acestea sunt folosite, dăruite celor la care ţinem foarte mult, împărtăşite celor în care avem încredere, oferite persoanelor iubite.
Am oferit chei şi voi oferi şi de acum în colo. Sunt o fire deschisă şi am capacitatea de a le oferi tuturor. Aceasta înseamnă foarte mult. Pentru mine, aţi citit deja ce înseamnă să împărtăşeşti chei, însă, la mulţi pe care îi întâlnim în viaţa noastră, acestea ar putea însemna idei pentru a deschide alte uşi. De aceea am căutat persoana cea mai potrivită căreia să-i dăruiesc o parte din ideile mele. Pentru a deschide uşa dincolo de care întâlnim o lume plină de îngeri trebuia să mă bazez pe încrederea unui partener. Aveam cheia de la uşă, aveam uşa în faţă, însă nu aveam Forţa necesară trecerii pragului. Nu ştiam în ce lume urma să intru. Aveam idee, aveam imaginaţie şi câteva cunoştinţe, însă nu aveam de unde să încep.
Îmi aduc aminte de cuvintele lui Arhimede: daţi-mi un punct de sprijin şi voi răsturna lumea. Eu nu vreau să schimb concepţiile oamenilor despre îngeri, nu vreau să înlătur nici o paradigmă teologică despre îngeri şi nici să combat vreo teză teoretică despre existenţa şi felul îngerilor. Eu nu vreau decât să văd până unde zburdă imaginaţia mea şi cât de creativă este. Contribuţia mea nu poate fi decât o consemnare undeva în catastiful cărţilor despre îngeri. Cheia mea îşi propune să deschidă uşa dincolo de care mi-am proiectat lumea în care trăiesc aceste fiinţe divine. Este vorba despre cheia care deschide cufărul, în care am pus mereu „imagini” şi „articole” despre îngerii (din dicţionar) cu care am crescut. Este cheia întrebărilor acumulate în timp despre ce sunt îngerii şi cheia de la cărţile pe care le-am citit până acum. Eu nu vreau decât să împărtăşesc această cheie.
Am început prin a întreba cine vrea această cheie şi mi-a răspuns provocării Ramona Bratu. Avea şi ea o una asemănătoare şi poate acesta era motivul determinant pentru care am încetat să adresez această întrebare şi altora. Aveam, acum mai bine de un an, două chei pentru o singură uşă. Vorba patriotului de odinioară: unde-s doi puterea creşte. Astfel, eu am deschis uşa cu cheia ei, iar ea cu cea pe care i-am dăruit-o eu. Ce am descoperit dincolo de uşă, cum am văzut noi îngerii, ce fac ei, cum arată „camera” unde locuiesc şi cum ne-am imaginat noi că ne putem raporta la îngeri, urmează să descoperiţi în paginile acestei cărţi.

Radu Vasile Chialda,
Iaşi, 28 noiembrie 2008

IMPULSUL CHEII (Ramona)

Întotdeauna mă emoţionează momentele de taină ale inimii, când se încearcă redarea unei mici fărâme de bucurie, drămuite în tăcere din tot ce înconjoară existenţa noastră umilă. De fiecare dată renasc atunci când pot îmbrăţişa în cuvinte gândurile mele zburdalnice. Fiecare înserare care mă găseşte în meditaţie adâncă în inima naturii îmi tulbură fiinţa, fiindu-mi suficient un singur îndemn, o singură lucire care să mă direcţioneze pe drumul scrisului. Poate că ce tulbură profunzimile mele aşteptă un singur impuls pentru a da naştere minunilor scrisului.
Acest impuls se înfăţişează sub forma unei chei care ascunde în spatele ei lumea îngerilor, o lume veşnică, pură, actuală şi plină de lumină. Nu îmi propun să descifrez taina existenţei îngerilor, doresc doar un joc curat printre ei, învăluită de materialul fraged al cuvântului meu simplu. Nu ştiu staţia de plecare spre lumea lor, însă călătoria a început prin desprindere de tot ce înseamnă aici înspre realitatea în care am putut să gust culoarea, cântecul şi lumina blândă a îngerilor. De-a lungul itinerariului pe tărâmul cerului am avut doi însoţitori de nădejde, primul fiind cel care mi-a sădit şi mi-a născut impulsul sufletesc ivit prin taina cuvântului: Radu Vasile Chialda, iar cel de al doilea însoţitor mi-a fost miracolul inspiraţiei divine. M-a surprins să constat imperiul inspiraţiei, care nu cunoaşte nici timp, nici locuri preferate, ci te învăluie de fiecare dată fără menajamente, pretutindeni. În aceste condiţii, cuvintele mele dedicate lumii îngerilor s-au născut în cele mai neconvenţionale locuri şi de fiecare dată ele s-au ivit când inima era gata să le primească aşa cum sunt.
Jocul îngerilor mei s-a dovedit uneori dificil şi capricios, însă de fiecare dată a existat lumina divină, din care am învăţat iubirea şi răbdarea, până când am fost provocată la un alt şi alt exerciţiu. Poate că de multe ori am fost tentată să abandonez această lume a cuvântului prin care se năşteau îngerii mei preferaţi, dar de fiecare dată cheia aruncată de partenerul meu de călătorie părea mereu şi mereu incitantă şi proaspătă. Astfel că am continuat în ciuda oricăror piedici.
Nu îmi rămâne decât să vă invit la un zbor printre îngeri, la un galop plin de seninătate şi căldură, în lumea fâlfâitului aripilor de îngeri, fiind conştienţi cu toţii că la fiecare pagină citită veţi fi întâmpinaţi de glasul şi armonia lor. Am încercat, cu un penel firav, confecţionat din aripa îngerului meu, să desenez o altă lume… Lăsaţi îngerii să vă invadeze imaginaţia!

Ramona Elena Bratu
Sibiu, 30 noiembrie 2008

ÎNGERII DESPRE CARE ÎMI PLACE SĂ VORBESC (Radu)

FRAGMENT

Îngerii sunt cele mai mirifice fiinţe. În dreptul nici unei alte fiinţe, indiferent de natura ei, imaginară sau reală, nu planează atâta mister, atracţie şi fascinaţie. Datorită acestor fiinţe deosebite, mulţi oameni cred în existenţa unei alte lumi, plină de îngeri guvernaţi de o divinitate, pe care mulţi obişnuim să o numim Dumnezeu.

Dacă mulţi nu pot dormi noaptea pentru că nu ştiu dacă termenul „înger” se scrie cu majusculă sau nu, eu unul sunt fascinat de aspectele imaginative ale îngerilor. Întrebarea mea este: în câte posturi poate fi reprezentat un înger sau dacă în anumite circumstanţe de reprezentare imaginea sugerată descrie un înger sau nu?

Un înger adevărat descoperim în fiecare dintre noi. Fiecare zâmbet, fiecare expresie de bucurie sau exaltare a fiinţei în faţa vieţii şi frumuseţii naturii, fiecare moment de meditaţie asupra iubirii şi fiecare moment de tăcere ca răspuns pentru unele lucruri, despre care nu ar trebui să rostim cuvinte, reprezintă câte un aspect al îngerului care poartă numele nostru. Îngerul meu preferat poartă numele „Radu”, al tău la ce nume răspunde?…

„MĂ ÎNCÂNTĂ BĂTĂILE LOR DIN ARIPI” (Ramona)

FRAGMENT

…Încă mă mai întreb, pentru că de multe ori îmi strig îngerul cu nume diferite, iar el răspunde de fiecare dată la unul şi acelaşi nume, de înger blând şi drăgălaş.

Nu contează că nu avem argumente solide în a descrie concret viaţa de dincolo, căci nouă ne este suficient să o simţim şi să o trăim.

Tu cum ţi-ai descoperit îngerul şi cum îl alinţi? Vorbeşti cu el des? Mă gândesc că aşa putem să aflăm taina lor învăluită… Doar dacă dialogăm cu ei cât mai des. Mie îmi aduce o deosebită plăcere atunci când îmi simt îngerul aproape de mine; îmi pătrunde în gândire, în fiinţa mea, sau nu neapărat, dar este acolo de cele mai multe ori, îl simt alături de mine şi ce face el de fapt în aceste momente este denumit de noi în limbaj omenesc ocrotire. Dar îmi place pentru că îl simt „aproape” şi „cald”. Şi mă gândesc că aluatul din care sunt ei concepuţi este iubire şi perfecţiune. Greu de spus sau de imaginat cum anume s-au născut ei, important este că le consemnăm existenţa. Şi apoi, mai presus de toate, pe mine mă încânta bătăile lor din aripi.

SCRISOARE CĂTRE CEL MAI BUN PRIETEN (Radu)

FRAGMENT

Ce bine îţi stă astăzi, omule! Te-ai îmbrăcat cu veselia zilnică şi ţi-ai pus cea mai curată haină a zorilor, încălţările tale lucesc de speranţă, iar cununa ta de trandafiri radiază de lumină şi taină. Astăzi este sărbătoarea veşniciei tale, omule! Aşa că te rog să fii mândru de faptele tale şi să te înfăţişezi înaintea prietenilor tăi asemenea celui mai iubit dintre împăraţii lumii. Fii cel mai cald suflet de pe pământ şi încântă-i pe toţi locuitorii acestuia.

Însă, ieri, să ştii că m-ai dezamăgit. Ai uitat de întâlnirea noastră zilnică. Mare păcat! Aveam destule să îţi povestesc.

P.S.
Fâlfâitul aripilor mele să fie adierea inimii tale, iar gândul tău bun către mine să ajungă!


Semnat:
Îngerul tău păzitor

  • TIMPUL NOSTRU

    Februarie 2009
    L M M M V S D
         
     1
    2345678
    9101112131415
    16171819202122
    232425262728  
  • TABLA DE MATERII

  • CONTACT

    chialdabyvass@yahoo.com, 0752034585, sau trimiteţi un comentariu la oricare dintre posturile de pe blog NOI, AUTORII ACESTEI CĂRŢI, Ramona Elena Bratu şi Radu Vasile Chialda, Vă mulţumim că ne-aţi răsfoit cartea!