PREFAŢĂ (Ciprian Iulian Şoptică)


Motivul, sau mai degrabă gestul de a sta de vorbă despre îngeri aşa, „la taclale”, cum îşi doresc cei doi autori Radu Vasile Chialda şi Ramona Elena Bratu, mi se pare, cel puţin din punctul de vedere al unui simplu cititor, de-a dreptul incitant şi, de ce nu, chiar necesar. Ca să mă exprim în termenii cărţii, aşa cum Radu Chialda s-a exprimat în Cuvânt înainte al cărţii, am primit, şi asta trebuie să recunosc, dificila povară a unei noi chei: cea a unei interpretări responsabile a cărţii de faţă. O carte ispititoare din mai multe puncte de vedere! O dată subiectul ei: un dialog deschis pe tema îngerilor, şi apoi ineditul elaborării ei. Vom găsi înlăuntru o multitudine de genuri ale creaţiei literare: de la stilul epistolar şi jurnalistic din capitolul Jurnalul de primăvară, la povestire, teatru, legendă, mit, eseu, descriere şi chiar prozo-poem în capitolele ulterioare. Chiar dacă avem de-a face cu doi autori care încearcă să răspundă reciproc la provocări chemând totodată pe fiecare posibil cititor la dialog, vom vedea cât de bine se integrează amândoi în jocul interpretării şi al imaginarului, cum unul îl impulsionează pe celălalt întru continuarea dificilei incursiuni în lumea angelică.
Expresia „la taclale”, folosită în titlul cărţii, vădeşte, bineînţeles, o recunoaştere implicită a faptului că dialogul despre fascinanta lume a îngerilor (care pe parcurs devine chiar şi monolog, la ambii autori), este doar o descătuşare reciprocă a imaginaţiei, deci un act reflexiv şi pur subiectiv. Pledoaria pentru o metafizică a cheii este astfel o pledoarie pentru o nouă speranţă şi încredere în propria Forţă, chiar dacă „Forţa îţi este slăbită” (p. 28). Este vorba despre Forţa încrederii şi speranţei, şi, de ce nu, forţa vieţii care într-un mod neaşteptat devine chiar personaj cheie în prima legendă despre îngeri, a lui Radu Chialda, Legenda Angelofagului povestită de el însuşi. Aici avem de-a face cu Forţa creatoare a imaginaţiei, cu însăşi libertatea spiritului manifestată inconştient în lumea arhetipală a gândurilor, ideilor, năzuinţelor, dorinţelor, sentimentelor, emoţiilor, trăirilor etc.
În ciuda subiectivităţii, uneori declarate, cei doi autori, puşi pur şi simplu la taclale despre îngeri, par a fi în afirmaţiile lor cât se poate de serioşi şi chiar încrezători. Acelaşi sentiment de relativă încredere îl manifestă autorii faţă de realitatea existenţei îngerilor, fie că aceştia sunt îngeri păzitori, hexo-înaripaţi, îngeri cu părul creţ sau îngeri coloraţi, după cum sunt descrişi, spre exemplu, în piesa de teatru a lui Radu Chialda, Trenul cu îngeri. În capitolul doi, intitulat sugestiv Locul îngerilor mei, găsim, totuşi, o uşoară tentă de obiectivare, în special în clasificarea de tip kantian a îngerilor realizată de Radu Vasile Chialda, clasificare ce reflectă universul mitico-religios al autorului însuşi, deci, o angelologie personală. Lucru evidenţiat şi prin folosirea pronumelui posesiv „mei”, din titlul capitolului. Dacă Radu Chialda vorbeşte despre categorii de fiinţe ce reprezintă orizontul său mitico-religios, la Ramona Bratu criteriul de clasificare nu mai este unul de tip ontologic (ce presupune o categorisire de fiinţe reale sau imaginare), ci unul de tip etic. Criteriul ei de clasificare fiind nivelul de spiritualitate al fiinţelor, sau, după cum ea însăşi afirmă, „ierarhizarea mea derivă, în principiu din simplul act al contemplării omenirii în peisajul social” (p. 76).
Revenind la metafora cheii, pe care Radu Vasile Chialda o introduce poetic în deschiderea dialogului, aproape ca o intrigă a acestuia, găsim în mod surprinzător că aceasta este de fapt „esenţa unui secret, care face ca acesta să ne fie revelat” (p. 29). Iar mai departe, argumentarea sa trece într-un registru hermeneutic personal, care rezumă de fapt firul argumentativ al explicării „metafizicii cheii”: „Un om cu sufletul întru credinţă ne-ar spune în simplitatea gândirii lui religioase, şi pe bună dreptate ar trebui să-l credem, că aceste chei nu sunt altceva decât un mănunchi plin de haruri şi harisme pe care Dumnezeu ni le-a dat încă de la conceperea noastră ca fiinţe umane, apoi prin naştere (intrare-în-lume) şi prin Taina Sfântului Botez.” (pp. 29-30). Argumentaţia se desfăşoară astfel în orizontul cultural creştin. Şi acest lucru este valabil la ambii autori. Dialogul despre îngeri nu depăşeşte în general cadrul de desfăşurare al universului imaginar, ansamblul arhetipal generat de libertatea inconştientului colectiv fiind eminamente creştin.
Pe acest fond arhetipal comun, al celor doi parteneri de discuţie, cel preponderent creştin, se mai adaugă, totuşi, amprenta specifică fiecăruia. La Ramona Bratu abundă, spre exemplu, lirismul pur, uneori manifestat profund la nivel sentimental, emotiv. Acest lucru îl remarcăm în special în: Mă încânta bătăile lor din aripi, O mângâiere neaşteptată, Lacrimă de înger, Martori şi vise, dar şi în celelalte. Universul lingvistic al scrierilor sale abundă de figuri de stil: „gânduri zburdalnice”, „îmi tulbură fiinţa”, „imperiul inspiraţiei”, „jocul îngerilor mei”, „galop plin de seninătate şi de gânduri” „lumea fâlfâitului aripilor de îngeri” în Impulsul cheii, sau „labirint al neştiinţei”, „năpădirea abundentă a spaţiului terestru” în Mă încânta bătăile lor din aripi. Întâlnim chiar adevărate descrieri cu un caracter liric exuberant: „soarele mustea de lumină curată”, „parc încărcat de verdeaţă şi alei plină cu flori îmbobocite”, sau expresii poetice care denotă o profundă trăire la nivel emoţional: „pentru câteva clipe am simţit că sunt atât de uşoară şi gata să zbor”, sau „descărcată de orice povară a gândului” în O mângâiere neaşteptată.
De asemenea, în Gânduri răzleţe găsim adevărate poeme în proză, de o remarcabilă fineţe şi subtilitate emoţională: „mă seacă dorul de înălţime”, „vreau să fiu atinsă de un zbor de îngeri”, „mă intrig la fiecare pas de indolenţă sau neînţelepciune a vreunuia”. Toate exprimă raportul autoarei cu rigiditatea şi sufocanta lume. Analizate din perspectiva lirismului, avem de-a face cu binecunoscuta, implacabila relaţie eu-lume, relaţie des invocată în poezia romantică. Găsim în această scriere, adevărate sentinţe şi reflecţii având caracter de-a dreptul normativ, chiar uşor imperativ: „Starea trebuie să se schimbe, lucrurile necesită în mod imperativ să-mi sugereze transformare”, sau „de prea mult timp nimeni nu-şi mai ascultă sufletul”, iar cel mai sugestiv mi se pare fragmentul: „A nega sufletul şi glasul său, prin asociere a nega dorinţa de comunicare cu Divinitatea şi prezenţa îngerilor este direct proporţional cu dezminţirea şi disoluţia fiinţei tale. Fiinţăm într-o devenire la care martori ne sunt până şi îngerii.” (p. 86).
Putem uşor distinge, de asemenea, anumite stări oarecum paradoxale, prin care autoarea trece în devenirea sa sufletească, de la exclamaţia de-a dreptul pesimistă: „Ce pustiu existenţial s-ar întinde atunci peste omenire!” (p. 88), la un optimism solar, în care sentimentul dominant este nădejdea, speranţa, iubirea. „Mă leg din nou de speranţă şi aştept cuvinte vibrând la strigătele sufletului meu. Până atunci stau cu aripile întinse” (p. 85). Alteori, putem găsi chiar un dialog deschis între autoare şi interlocutor, care poate fi chiar cititorul. Acest lucru îl remarcăm în special în Martori şi vise: „simte cerul, apropie-te de el şi îndrăzneşte în experimentarea viselor”, sau în fragmentul în care autoarea invită efectiv cititorul să participe la experimentul visului: „Rămâi inert, observi realitatea, eşti înconjurat de ea, dar tu eşti absent” (p. 61). Acest fragment pare a fi un fel de lecţie de visare, sau mai exact, un exemplu de tehnică a visării: „lasă trupul fără vlagă, iar creierul este golit de orice proces al gândirii” (p. 61). Autoarea foloseşte adesea, în acest context, persoana I plural, tocmai pentru a reuşi cooptarea cititorului la vis şi la visare: „Mai interesant, visăm mereu acelaşi vis; îl trăim, ne deşteptăm izbiţi de adevărul realităţii înconjurătoare, iar la o nouă chemare a sa într-o experimentare ne lăsăm copleşiţi de el” (p. 62).
În capitolul Îngerii sunt coloraţi, Ramona Bratu, în intervenţia ce i se cuvine în cadrul incitantului dialog despre îngeri, ne cheamă la un nou experiment. Dacă în Martori şi vise experimentul era visul şi visarea, în Să fie vorba doar de forme de lumină? experimentul este, de data aceasta, un exerciţiu de imaginaţie în planul creaţiei plastice, şi anume o lecţie de pictură. Teza sa este că orice sfidează sau acoperă lumina devine „un simbol al maleficului” (p. 97). „Rămâne să vedem cât putem rezista noi alături de îngeri, învăluiţi în această lumină pură” (p. 97). Exerciţiul acesta arată deci ca o provocare posibil de realizat de vreme ce „după o jumătate de veşnicie reuşesc cumva să ivesc câţiva îngeri pe pânza mea” (p. 96). Într-o adevărată bucurie a luminii, inundată de o meditaţie solară prin excelenţă, Ramona Elena Bratu rezumă aproape confesiv: „m-am consolat doar cu gândul că experimentul meu a fost unul original… prea multă lumină adâncă, râuri nesecate de lumină în diferite spectre şi reflecţii mi-au încântat privirea” (p. 95).
Dacă până acum m-am referit la lirismul pe alocuri exuberant al scrierilor sale, lirism ce devine chiar încercare de prozo-poem, în Gânduri răzleţe, în Mă încânta bătăile lor din aripi, sau în Zborul nostru e dureros precum şi în intervenţia finală Povestea îngerilor parfumaţi cu bucurie, găsim, totuşi, câteva fragmente uşor epice, ca spre exemplu în Lacrimă de înger, unde întâlnim un epic manifestat mai mult în latura sa jurnalistică, memorialistică, epistolară: „astăzi am depus tot efortul pentru a-mi găsi îngerul”. Firul narativ îl putem urmări remarcând verbele la timpul trecut (perfect compus, imperfect, mai mult ca perfect) de cele mai multe ori folosite la persoana I, care este caracteristic stilului memorialistic: „suspinasem”, „l-am pierdut”, „ştiam”, „a început”, „l-am căutat în zadar” etc. De altfel, nu întâmplător capitolul acesta poartă şi titlul inspirat Jurnalul de primăvară. Lacrimă de înger este de fapt povestea dramatică a întâlnirii şi apoi a pierderii îngerului păzitor, care ar putea fi chiar îngerul pur, inocent, al copilăriei, fie copilăria ei, sau a sufletului lumii: „Abia atunci am realizat că de fapt lacrima îngeraşului meu s-a născut din iubirea pură creată la începutul lumii” (p. 54). Cel mai epic text al Ramonei Bratu este însă cel din capitolul Zborul îngerilor noştri, intitulat Aripă lângă aripă. Acest text poate fi considerat chiar o povestire scurtă, el fiind apogeul epic al autoarei în acest context al taclalei despre îngeri. Epicul se vădeşte mai ales prin combinarea modurilor de expunere: dialogul, monologul, descrierea, tocmai pentru a contura tensiunea poveştii răzvrătirii îngerilor împotriva oamenilor:
„– M-am gândit că ar fi bine să imităm şi noi, îngeraşii, ceva din acţiunile pământenilor, poate aşa veţi înţelege mai bine mesajul nostru ceresc.
– Nu prea înţeleg mare lucru. Oricum, vorbirea voastră este întotdeauna plină de tâlc şi învăţătură.
– Învaţă răbdarea şi vei vedea lucrurile adânci!… Până atunci poţi să-mi împrumuţi maşinăria aceasta, de care văd că nu te mai desparţi?
– Computerul, vrei să spui?
– Da. Computerul… Aşa cum îi spui tu…” (dialog p. 123)
„Deodată mă străfulgeră un gând. Totuşi, ce doreşte să mă anunţe îngerul meu? Parcă mă priveşte îndelung… Să fi greşit iarăşi cu ceva?” (monolog p.124)
„O seară liniştită şi în amorţire… Peste întreg peisajul nocturn alunecă liniştea şi imperioasa argintată lună…” (descriere p.122)
Tot tabloul narativ, în care avem chiar şi un personaj colectiv, „sindicatul îngerilor”, creează admirabil atmosfera tensionată a grevei generale, punctul culminant fiind redactarea şi trâmbiţarea cererilor şi revendicărilor adresate oamenilor. Cererile se rezumă la şapte, iar revendicările la vreo patru. Majoritatea având caracter sentenţios, normativ. Facem trimitere la ele, sugerând faptul că din punct de vedere al construcţiei lor, atât poetice cât şi filosofice, sunt pe bună dreptate remarcabile, impresionante, unele chiar memorabile: „Reclamăm lipsa de mulţumire manifestată de la puiul de om până la cel din urmă suflet” şi „– Nu mai dorim să zburăm printre oameni trişti!” (pp. 125-126). Durerea faţă de nelegiuirile şi lipsa de respect a oamenilor faţă de îngeri, dar mai ales a oamenilor faţă de ei înşişi, reflectă în fapt regretul autoarei faţă de starea actuală a gradului de moralitate şi de educaţie spirituală a omenirii: „pentru ca toţi îngerii să îşi reia activitatea, aşteptăm din partea voastră o schimbare radicală cu privire la cele reclamate” (p. 127).
Dacă scrierile Ramonei Bratu am văzut că sunt mai mult impregnate de lirism, pline de sensibilitate şi pe alocuri aforistice, intervenţiile autorului Radu Vasile Chialda vor fi pe alocuri analitice, determinate de bagajul lecturilor filosofice ale doctorandului în Filosofia Culturii. Ele sunt scrieri reflexive, şi de ce nu, unele se vor dovedi a fi chiar adevărate încercări de construcţii de sistem filosofic (sau metafizic), ca de exemplu: Pledoarie pentru o metafizică a cheii, sau, în mod special, intervenţia sa din capitolul Locul îngerilor mei, intitulată Unde locuiesc îngerii? Metoda chestionării şi a încercării de a răspunde printr-un dialog deschis, constructiv, la aceasta este cunoscută în filosofie sub numele de dialectică. Chiar dacă autorului nostru i se pare o întrebare de-a dreptul sâcâitoare întrebarea de mai sus, dacă porneşte de la premisa că „totuşi, unii oameni mai au imaginaţie”, el poate obţine un răspuns cert: „îngerii trăiesc acolo unde le dăm voie”. (p. 66)
În acest context, la fel ca şi partenera sa de dialog, Radu Chialda propune un exerciţiu de imaginaţie, prin care să se dea o soluţie la întrebarea „unde locuiesc îngerii?” Pornind astfel de la modelul celei mai bune lumi posibile a filosofului modern Gottfried Wilhelm von Leibniz, Radu Vasile Chialda propune un model tri şi cvadridimensional al lumilor posibile, realizând totodată un model personal de clasificare a categoriilor de fiinţe, conforme cu orizontul său mitico-religios. Un model pe care-l explică oarecum conştiincios prin grafice, tabele şi, desigur, argumente lămuritoare. În acest sens, Radu Chialda recunoaşte că nu posedă „adevărul despre totalitate şi întreg în ce priveşte universul” şi nici nu doreşte să revoluţioneze „deja existentele teorii despre univers”, pentru el această încercare „este o părere proprie şi atât” (p. 62).
Caracterul reflexiv, analitico-filosofic al scrierilor sale îl mai putem afla şi în eseul Locul cu îngeri. Aici găsim o frumoasă descriere a lumii îngerilor, o descriere limpede şi curată în sensul că libertatea imaginaţiei se împleteşte formidabil cu stricteţea analitică, şi, ceea ce era de aşteptat, aşa cum am mai sesizat, cu o descriere foarte apropiată de viziunea creştină. Redăm aici câteva fragmente pentru a ne lămuri: „Aceeaşi reţetă o urmează toţi: fac abstracţie de orice limită raţională şi pornesc pe drumul descrierii acestui loc, atributele de bază având mereu caracter pozitiv, şi au drept referinţă numai ce este bine sau ce este bun… Totul este în această lume controlat de ordine, „PERFECŢIUNE”, iar aspectul este descris după modelul grădinii Raiului” (p. 81), sau „Nu ştim câţi îngeri există acolo în lumea lor, dar se pare că este un LOC destul de mare” (p. 82).
O descriere de-a dreptul plastică, demnă de o adevărată portretistică a imaginarului angelic aflăm în următorul fragment al aceluiaşi text: „primii îngeri sunt îmbrăcaţi în haine albe, simple, lungi, iar cu cât înaintăm, îmbrăcămintea lor capătă câte un accesoriu, ca element care distinge ierarhia, funcţia, gradul şi importanţa” (p. 83). Găsim, de asemenea, informaţii despre modul de vorbire al îngerilor, despre felul limbii lor, despre gesticulaţie, mimică şi de modul de raportare a lor la timp şi la lumina divină: „Limba lor nu este auzită dar poate fi înţeleasă… Pe îngeri nu îi vezi niciodată să mănânce şi să bea… Ei nu ascultă muzică şi nu au nici un fel de plăceri… Nu se supun timpului, astfel că ce fac ei este o activitate veşnică” (pp. 83-84). Toate acestea sunt exemple prin care autorul încearcă, prin simplul efort imaginativ, să zugrăvească o lume personală a îngerilor şi, totodată, să dezvăluie intimitatea lumii angelice aşa cum crede el. Acest efort imaginativ îl întâlnim şi în capitolul Îngerii sunt coloraţi, unde găsim scris faptul că „un înger albastru poate fi şi alb, însă şi în galben îi stă bine” (p. 90), însă nu uită a atrage atenţia că „îngerii nu sunt nici negri, nici gri” (p. 91).
Teologic, am putea spune, citind textul cu atenţie, că autorul refuză antropomorfizarea angelică, în schimb, acceptă reprezentarea androginică a îngerilor, aşa cum reiese din tradiţiile iconografice, care „conferă cel mai bine îngerului imaginea unui androgin” (p. 94). De asemenea, o descriere interesantă a lumii angelice o găsim şi în Îngerii despre care îmi place să vorbesc. Teza de la care porneşte, având ca premisă principală admiterea existenţei Lui Dumnezeu din disciplinele teologice, este că „Sobrietatea şi stricteţea „clasei” funcţiilor divine sau fiinţelor scrise cu majuscule, iradiază întotdeauna ereditar dinspre Trinitate către toate nivelele Divinităţii şi apoi se divide la toţi cei care cred în existenţa veşnică” (p. 29). Găsim, aşadar, o adevărată teogonie, sau mai bine spus o angelogonie, care încearcă să nu depăşească pe cât posibil orizontul arhetipal al creştinismului. Lucru mult mai bine conturat de altfel, în aparent bizara sa povestire Legenda angelofagului povestită de el însuşi. Totuşi, „eu nu vreau să demonstrez existenţa îngerilor, ci doar să rămân mut în faţa acestor fiinţe extraordinare” (p. 40), exclamă Radu Chialda în Îngerii despre care îmi place să vorbesc. După părerea mea, acesta este exact sentimentul mirării, caracteristic filosofilor, care nu au pretenţia de a migra dogmatic prin nu ştiu ce teologie a vreunei religii anume. Acest sentiment al mirării recunoaşte limita gândirii, dar nu îngrădeşte libertatea imaginaţiei.
Lucru, de altfel, pe care Radu Vasile Chialda îl va aplica în capitolul final Mituri şi legende despre îngeri prin două povestiri fantastice. Prima, intitulată Legenda angelofagului povestită de el însuşi, atinge pe alocuri bizarul, chiar absurdul, prin încercarea uşor forţată a autorului de a personaliza concepte abstracte precum: „Nimicul”, „Primul Mare Metafizician”, „Primul Mare Fizician”, „Primul Mare Arhitect”, „Forţa”, „Fiul Primului Mare Arhitect” etc. Toate aceste personaje-concepte au semnificaţii adânci în diferite sisteme şi structuri de gândire, cum ar fi, spre exemplu, creştinismul cu Sfânta Trinitate, care în legenda lui Radu Chialda este reprezentată prin personajele: „Primul Mare Arhitect”, „Fiul Primului Mare Arhitect” şi „Forţa”, sau o altă variantă interpretativă care ar fi: „Primul Mare Metafizician”, „Primul Mare Fizician” şi „Forţa”. Tot un echivalent în mitologia şi gândirea creştină reprezentând dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu, care este „Fiul Primului Mare Arhitect”. De asemenea, legenda unei cetăţi divine apocaliptice, de genul Ierusalimului Ceresc, Împărăţiei Cerurilor etc, devine aici echivalentul legendarului mit al Atlantidei. Mai putem găsi şi mitul căderii îngerului Lucifer din lumina divină, devenit aici legenda „Primului Mare Diavol”. Pe de altă parte, într-un mod aproape inconştient, autorul foloseşte concepte-personaje, pe care le combină în propria sa legendă, cu un scop ironic, desigur, anume legenda sau, mai degrabă, ideea „Primului Mare Arhitect”, cunoscut ca fiind Dumnezeul anumitor secte gnostice, sau chiar al anumitor loji masonice.
Legenda izbăvirii omenirii de uitarea sensului primordial al existenţei, care devine în scrierea lui Radu Vasile Chialda o adevărată istorie a memoriei conştiinţei umane, este, după o anume hermeneutică radicală lucid afirmată, ca o legendă aproape post-modernă, întrucât ironizează în scop constructiv totuşi, şi nu distructiv (cum greşit au înţeles unii post-modernitatea) atât cosmogeneza, cât şi antropogeneza biblică din Vechiul Testament, dar şi semnificaţiile soteriologice (ce ţin de mântuire) din Noul Testament. Un rol central în toată legenda sa îl ocupă „Forţa”, care ţine în legământ sfânt atât iubirea dintre Adam şi Eva, cât şi legătura nealterată dintre Dumnezeu Creatorul (Primul Mare Arhitect) şi creaţie: „Având Adam femeie şi fiind astfel fericit, Forţa crescuse puternic în el”, „Forţa veghea asupra tuturor şi îi proteja” (pp. 132-133). Despre o asemenea forţă demiurgică autorul anunţă încă de la început, prin „pledoaria” sa „pentru o metafizică a cheii”. Dacă pomul cunoaşterii Binelui şi Răului are semnificaţiile sale în legenda cosmogonică din cartea Facerii, în Legenda angelofagului povestită de el însuşi, pomul este „rodul cunoaşterii nesătule”, afirmaţie care analizată la sânge înseamnă clar o aluzie, mai mult inconştientă aici, la mişcarea gnostică, adică trimite uşor către o metafizică a cunoaşterii oarecum necreştină, mai ales că această „cunoaştere nesătulă”, „va abate asupra sa timpul şi istoria, trecerea şi petrecerea, hazardul şi frământările, păcatul şi conştiinţa” (p. 133).
Dualismul gnostic se rezumă schematic la perechea „Primul Mare Arhitect” – „Primul Mare Diavol”, Omul fiind cel care se interpune în disputa celor două tabere, ambele căutând să-l câştige de partea lor. Povestea alungării lui Adam din Eden, aşa cum apare ea prezentată în varianta legendei lui Radu Chialda, ne duce cu gândul la o fenomenologie a fiinţei aparţinând filosofului Martin Heidegger: „L-a luat pe Om, l-a scos în afara Edenului şi l-a aruncat-în-lume”. „L-a scos din grădina nemuririi, i-a dăruit o traistă plină cu haruri şi l-a aruncat-in-timp.” Expresiile aruncat-în-lume şi aruncat-în-timp ţin de o tradiţie gnostică a gândirii moderne ce culminează cu Fiinţă şi Timp a lui Martin Heidegger, sau cu Căderea în timp şi Demiurgul cel rău, a lui Emil Cioran. Pentru a înţelege mai bine intenţiile implicite, dar probabil afirmate lucid, ale autorului, se cere o analiză mai adâncă de genul exegezei fractalice propusă de Ioan Petru Culianu, în Gnozele dualiste ale Occidentului. Acest lucru cere însă exigenţa unor specialişti în domeniu.
Legenda angelofagului povestită de el însuşi are deci, pe lângă o cosmogonie, antropogonie şi soteriologie proprie, de asemenea, şi o escatologie proprie. O escatologie optimistă, totuşi, întrucât „Forţa este puternică în familia sa, căci trebuie să înveţe urmaşii să mânuiască forţa şi să i se închine cu plecăciuni adânci”. Scopul soteriologic al venirii „Fiului Primului Mare Arhitect” este să „aducă speranţa în regăsirea individuală a pierdutei Atlantide” (p. 135). Tot „Fiul Primului Marelui Arhitect” este şi cel care le revelase oamenilor lumea îngerilor… pentru a le fi îndrumători” (pp. 135-136). Îngerii sunt mărturia pactului dintre „Fiul Primului Mare Arhitect” şi „Om”. Legenda Atlantidei individuale ne duce cu gândul la Împărăţia Cerurilor din inima noastră, sau la Ierusalimul Ceresc, Cetatea Soarelui, şi reprezintă o utopie personală, uşor absurdă pentru cei neiniţiaţi în tainele şi misterele diferitelor religii, idei şi credinţe. O încercare asemănătoare în istoria literaturii române o face Urmuz prin Pâlnia şi Stamate. O analiză comparativă a celor două texte va demonstra, totuşi, că textul lui Radu Chialda este ceva mai clar, firul narativ fiind mai lucid construit. Se pare că o contribuţie majoră au avut-o aici ideile din arhi-cunoscutele filmele Star Wars şi Stăpânul Inelelor.
Ce-a de-a doua povestire, Mitul îngerilor cu părul creţ, deşi la o primă lectură pare o poveste pentru copii, ea conţine, totuşi, cheia unei mitologii proprii care se îndepărtează de data aceasta de creştinism, adoptând şi elemente din mitologia nordică, de care autorul este, se pare, vădit ataşat. O povestire bine închegată din punct de vedere epic şi chiar portretistic. Firul narativ este simplu: o familie de uriaşi, ultimii rămaşi pe Pământ, Creţulina şi tatăl ei, Creţul, au menirea de a aduce rugăciunile oamenilor către lumea îngerilor. Rugăciunile sunt prezentate simbolic prin ridichi. Personajele mitologice care apar pe parcursul poveştii sunt: „Mai Marele Îngerilor”, „Creatorul oamenilor”, precum şi anumite oraşe legendare ce trimit la o lume dispărută demult, ca de exemplu: „Oraşul de la Capătul Lumii”, numit şi „Oraşul Uriaşilor”, sau fantasticul „Palat de Cremene”, unde se desfăşoară întreaga poveste a răsplătirii muncii celor doi ultimi uriaşi şi metamorfozarea miraculoasă a lor. „Creţul” este transformat de către „Mai Marele Îngerilor” în „Lordul Zăpezilor şi Fulgilor de Nea” (Moş Crăciun) sau în „Îngerul Bucuriei”, iar Creţulina în „Crăiasa Poveştilor” sau „Îngerul Copilăriei”. Concluzia poveştii, de altfel moralizatoare, este simplă: „Doi uriaşi cu părul creţ au schimbat omenirea” (p. 148).
Apogeul epic îl atinge Radu Vasile Chialda, totuşi, prin piesa de teatru într-un singur act Trenul cu îngeri, din capitolul Îngerii sunt coloraţi. Bine realizată din punct de vedere al construcţiei dramatice, impregnată cu multe didascalii, piesa este reprezentarea umoristică a lumii îngerilor în ipostaze ciudate, bizare, mai ales prin faptul că îngerii sunt coloraţi (alb, verde, galben, albastru, roz), fiecare din ei ocupând poziţii specifice în compartiment. Interesantă este asocierea ironică dintre sigla CFR, şi lămurirea din nota de subsol, Căile Ferate ale Raiului, sau în numirea ironică a lui Dumnezeu de către pasagerii înaripaţi ai trenului cu sintagma Şefu’. Vom observa în această piesă cu caracter experimental în cadrul cărţii de faţă, tendinţa ironică a autorului de a antropomorfiza uşor personajele angelice. De asemenea, de o construcţie epică remarcabilă se bucură şi micro-povestirea din capitolul Zborul îngerilor noştri, intitulată, Zboară! Îngerul meu drag!… Zboară! O povestire impresionantă nu doar prin construcţie, relevată prin îmbinarea cu brio a modurilor de expunere, tocmai pentru a crea efectul de suspans, ci mai ales, prin prezenţa unei atmosfere aparte, care se creează în jurul personajului central, iubitul Abei. Dar şi celelalte personaje secundare (Gopo, Lorenne etc) au un statut bine conturat, menit parcă să construiască evoluţia stărilor tensionate şi bizare prin care trece iubitul Abei în timpul desfăşurării unei banale şi uneori poate chiar cotidiene petreceri tinereşti. Concluzia acestei povestiri, ce poate închega şi mesajul general al cărţii, este că în fiecare din noi există un „înger adevărat”. Căci ce anume poate să reflecte dorinţa iubitului Abei: „– Aş vrea să fiu un înger adevărat” (p. 115), decât că singurul lucru ce îl avem de făcut este să-l descoperim pe acesta.

Ciprian Iulian Şoptică,
Iaşi, 5 februarie 2009

Anunțuri
  • TIMPUL NOSTRU

    Decembrie 2017
    L M M M V S D
    « Feb    
     123
    45678910
    11121314151617
    18192021222324
    25262728293031
  • TABLA DE MATERII

  • CONTACT

    chialdabyvass@yahoo.com, 0752034585, sau trimiteţi un comentariu la oricare dintre posturile de pe blog NOI, AUTORII ACESTEI CĂRŢI, Ramona Elena Bratu şi Radu Vasile Chialda, Vă mulţumim că ne-aţi răsfoit cartea!